Dragă Ema,

Dragă Ema, mama nu ți-a mai scris de multă vreme şi când străbunica ta mi-a spus azi după nu ştiu ce semn băbesc că eu şi tatăl tău vom avea un băiat frumos m-a trecut un fior pe şirea inimii...
Eii, şi dacă Domnul ne va da un micuț sunt sigură ca va fi la fel de fain precum este bărbatul de lângă mine,iar totul va fi în regulă cu şirea şi egoismul meu de mamă de fată.
Ema, mama a simțit în seara aceasta nevoia să îți scrie . Ție, păpuşa mamei, îți va fi sufletul atins, mai des decât altora pentru că voi încerca pe cât de mult pot să îți insuflu ca trăsătură de bază bunătatea şi poate că voi regreta decizia aceasta în fiecare moment în care voi auzi cum o lacrimă se prelinge lin pe sufletul tău, dar năpasta va trece întotdeauna cu Domnul...și voi zâmbi ştiind că am încercat pe cât mi-a fost cu putință să îți asigur un loc sus în ceruri unde îți vei putea odihni pentru veşnicie frumosele onduleuri, împrumutate pe eternitate de la tatăl tău, în poala mamei.
Ema, am rupt azi un năsturel alb şi i-am aruncat toate petalele să le pot vedea cum zboară sub adierea vântului, iar acum îmi simt sufletul la fel, dar nu fiind în plină vară, ci zgâriat de scumpa mea toamnă şi ale ei ramuri răsfirate de viață.
Ema, numai gândul că tu vei simți la fel îmi jdreleşte mai tare rănile, dar vreau ca atunci când vei trece prin asemenea stare de Cuget şi Spirit să învingi-şi tu să aplici rețeta ale cărei ingrediente eu... le uit adesea.
Se începe prin zâmbet, fie el forțat, fie el pe bune ori din milă față de propria simțire. Se continuă cu Ieremia 15,19-21 şi se încheie cu o rugăminte sinceră către Iubitul tău Tată.
Ah, Ema şi vei vedea cum în arestarea pleoapelor tale strânse şi a Cugetului şi Simțirii tale plecate îți vei afla sufletul ca eliberat de sub toate poverile acestui Popas şi purtat pe valuri de petale albe, mici şi albe, întocmai ca de năsturaşi ce îți vor gâdila genele şi îți vor umple onduleurile împrumutate pe eternitate de la tatăl tău-iar celelalte se vor cuibări unele în altele într-o pereche de aripi , ce le vei boteza Speranță, iar petalele se vor înmulți cu fiecare experiență şi Speranța-ți va creşte, căci va fi "ferice de tine" , draga mamei fată .

Dincolo-n Etern.

                Întotdeauna am asociat ploaia cu spălarea păcatelor, cu iertarea divină și iubirea apogeică a Arhitectului Suprem față de sufletul și cugetul nostru cărora li s-au dat picioare .

  A trecut Marte, după cum recita Nichita, și tot plouă în mai fără încetare,cu multe găleți pentru păcatele noastre, și cade câte un strop- pentru fiecare ochi, palmă sau voce înălțate câș .

Plouă încă, în mai, și îmi permit... să calc pe loc de repetate ori, în bălți, măcar cu amintirea . Of, și pare pe viu până îmi ating tălpile și nu găsesc jilavul, dar simt mirosul de asfalt răcorit și cu el suflete și cugete create de divin ,în perfecțiunea lor supremă deci, ce deveniseră din pământ și suflare Dumnezeiască beton la simțire -iar acum, portativ de mai, pentru compoziții sublime, divine.

  Este Chopin cu ale lui Nocturne și apa izbită zdravăn de cimentul rece, iar sufletul mi-e cald și degetele îmi pun note pe foaie de parcă eu aș cânta așa magnific un pian. Mi s-au încălzit falangele și cugetul zboară spre cer, dincolo de norii grei si gri, dincolo de eul si alter-egoul meu, dincolo de aici... până Dincolo-n Etern. 

      Plouă deasupra bujorilor albi cu grație, pe note de pian-andante- , am părul numai o mătase, iar scheletul și carnea, tot lutul ăsta- e acoperit de petale, albe, în timp ce Suflarea cutreieră printre picurii de ploaie făcându-i să bată încolo și încoace spovedind de păcate . 

Tic-tacuri în şir

Îmi este dor de frumos. Căci nu îl am decât atunci când sunt cu tine şi parcă timpul ăsta nu ne mai ajunge din urmă...
Mulțumesc, iubitule, pentru că ai permis să îți fie rupte florile din grădină ca să stea în brațele mele şi că priveai aşa frumos la mica fericire ce o țineam cam strâns pentru frăgezimea sa la pieptul meu.
Poate e doar în mintea mea acea privire , însă m-aş putea reîndrăgosti de ea la fiecare clipire, căci o văd mereu printre pleoapele mele închise.
Palmelor mele le lipsesc brațele tale şi pe dosul lor poți vedea râuri secate de lipsa ta.
Este atât de târziu. Îmi lipseşti şi îmi e ciudă că nu te pot suna să fugim, să fim împreună  pe un deal, să privim stelele unul din ochii altuia, căci afară cerul nu-i senin şi miroase atât de puternic a ploaie amestecat cu parfumul tău, iar tu cunoşti cât de mult mă răscolesc ambele.
Nu îți place să ne învârtim împreunându-ne mâinile, dar ştiu că de ar fii posibil... m-ai lăsa să atârn de gâtul tău tic-tacuri în şir sub stropi de ploaie ,ca mai apoi, când cerul devine senin, să îmi las obrazul pe umărul tău şi acolo, numărându-mi stelele-să ne ajungă timpul, să ne găsească veşnicia.